Extinderea asezarilor umane implica, in multe cazuri, amplasarea cladirilor pe versanti naturali. In astfel de situatii, echilibrul pantelor naturale (in termeni de tensiuni) este modificat. Secventa cronologica a lucrarilor de interventie (etapele de executie) este unul dintre factorii principali care ar putea declansa pierderea stabilitatii sau deplasari semnificative ale taluzului ca urmare a redistribuirii eforturilor. Un asemenea comportament este analizat in acest studiu de caz.
Zona studiata se afla in partea de sud-est a orasului Cluj-Napoca, pe un teren inclinat, situat sub limita forestiera la sud de DN 1. Studiul de caz implica analiza a doua cladiri civile existente dispuse pe versant. Cladirile executate sunt situate la aproximativ 20,00 m de marginea padurii si sunt extinse pe doua terase construite, urmarind panta naturala a terenului. La modificarea cotei de nivel a teraselor construite, cladirile sunt separate prin rosturi de tasare dispuse continuu (in structura si sistem de fundatie) pe directia normala spre inclinarea pantei.
In consecinta, aparitia unei benzi de forfecare continue in masa de pamant (suprafata de alunecare) se va mobiliza de la zona de sub rostul de tasare pana la baza taluzului excavat din amonte. Pamantul din zonele de plasticizare ce se unesc sub forma unei benzi de forfecare (plan de alunecare) va experimenta deformatii specifice mari cu deplasari relative insemnate, iar parametrii de rezistenta a pamantului din cadrul acestor zone vor tinde spre parametrii de rezistenta reziduali (parametrii reziduali de forfecare). In consecinta, pentru punerea in siguranta a cladirilor din amonte de excavatie este necesara dispunerea unui sistem de sprijin. Dimensionarea sistemului de sprijin trebuie sa ia in considerare configuratia actuala a amplasamentului (interactiune teren-structura la nivel multiplu), cu precadere prin adoptarea parametrilor reziduali de forfecare a pamantului din zona aferenta benzii de forfecare mobilizate (planului de alunecare).